Prof. dr. NICOLAE PAULESCU
Descoperitorul (nerecunoscut) al insulinei.
(n. 8 noiembrie 1869, Bucureşti – d. 19 iulie 1931, Bucureşti)
”Acum câtva timp, am citit cu mare interes un articol publicat în 1921 de profesorul Paulescu din București. Am impresia că el a izolat insulina, înainte chiar ca Banting să-și fi început cercetările și, dacă anumite firme farmaceutice ar fi folosit descoperirea lui, lucrarea autorilor canadieni ar fi fost inutilă. Aș dori să fac ce-mi este posibil pentru a remedia această uitare…” scria diabetologul scoțian Ian Murray în anul 1969, justificându-și astfel demersurile de restabilire a adevărului privind paternitatea insulinei.
În același an, Comitetul Nobel a recunoscut meritele romanului Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic. Cu toate acestea, directorul comitetului, A.W.K. Tiselius, a exclus posibilitatea unei rectificări oficiale, pentru că statutul comitetului nu o permitea. El și-a exprimat doar speranța ca forurile știintifice internaționale să recunoască și să elogieze descoperirea savantului român din 1921.
Nicolae Paulescu a urmat cursurile Gimnaziului “Mihai Bravu” din București (astăzi Colegiul Naţional “Mihai Viteazul”), apoi îşi continuă strălucit educaţia la Facultatea de Medicină din Paris, între anii 1888 şi 1891. A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern (1891-1894), apoi ca intern (1894-1897) şi ca medic secundar la Spitalul “Notre Dame du Perpétuel-Secours” (1897-1900), dar a fost şi secretar de redacţie la “Journal de Médicine Interne”. În anul 1897, devine Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (“Cercetări asupra structurii splinei”).
Urmează cursuri de chimie, biologie şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris şi obţine, în 1899 și în 1901, două titluri de ”Doctor în știinţe”. Îşi continuă şi activitatea publicistică în limba franceză.
După ce refuză o catedră la Facultatea de Medicină din Fribourg, Elveţia, se întoarce în anul 1900 în ţară şi este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină şi director al Clinicii de medicină internă de la Spitalul “St. Vincent de Paul” din Bucureşti. Nicolae Paulescu a condus, de asemenea, Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, în perioada 1905-1931.
Era recunoscut ca un medic și profesor total dedicat profesiei sale: ”se spunea că cine trecea la examenul de fiziologie al lui Paulescu se putea considera deja medic! Era un om de o rigoare totală, aveau mulţi aversiune faţă de el, că nu funcţionau aşa-numitele intervenţii la el. Prefera să stea cu studenţii peste vară să-i ajute să înveţe, dacă nu puteau trece examenul, dar nu altfel”, susține prof. dr. Constantin Ionescu-Târgovişte într-un interviu din 2012.
Nicolae Paulescu a desfăşurat o remarcabilă şi vastă activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul fiziologiei, în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimilaţia nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morţii subite şi altele. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine, pe cale trans-temporală, care a fost aplicată ulterior în chirurgia hipofizei la om.
În 1916, continuând studiile lui Lancereaux legate de secreţiile pancreatice, obţine experimental scăderea valorilor glicemiei şi dispariţia glicozuriei. În 1916, la finalizarea lucrării, se vede nevoit să amâne publicarea rezultatelor cercetării, din cauza războiului. Abia în sesiunea din iulie 1921 a Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă, în patru comunicări, rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, comunicări publicate la Paris. Publică şi în Belgia descoperirea principiului activ antidiabetic din pancreas, pe care îl numeşte pancreină. Din nefericire pentru Paulescu şi pentru întreaga istorie medicală românească, la nici 10 luni de la publicarea articolelor sale, cercetătorii canadieni Frederick Grant Banting şi Charles Herbert Best anunţă descoperirea insulinei (noua denumire dată principiului active extras din pancreas), iar în 1923 premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină le este acordat celor doi canadieni.
Nicolae Paulescu, afectat – pe bună dreptate – de nerecunoașterea meritelor sale, s-a adresat mai multor foruri academice, inclusiv Comitetului Nobel. Dar demersurile sale nu au avut sorți de izbândă, medicul murind fără să fie îndreptată greșeala.
Meritul incontestabil pentru descoperirea insulinei şi adevărata paternitate a acesteia nu îi poate aparţine decât lui Paulescu, indiferent cine a primit premiul Nobel şi indiferent de opiniile sale politice. Ca o recunoaștere (târzie) a meritelor științifice a marelui savant, în anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post-mortem membru al Academiei Române.
(surse: medicalstudent.ro; matricea.ro; istorie-pe-scurt.ro; jurnalul.ro)